Arheologia reţelei în Amodern. Dincolo de arheologia media?

Jurnalul academic (?) CTheory e deja destul de bine cunoscut şi mediilor culturale româneşti. Eu am făcut dese citări ale unor autori care au publicat aici (Eugene Thacker, Jussi Parikka, Tony Sampson, Bruce Sterling, Siegfried Zielinski, ş.a.). Vă propun un alt jurnal interesant, tot cu pretenţii academice…şi materializate interesant, prin teme de cercetare bazate pe media, cultură şi poetici: Amodern. Haideţi să vedem descrierea:

Amodern is a peer-reviewed, open-access scholarly journal devoted to the study of media, culture, and poetics. Its purpose is to provide a forum for interdisciplinary conversations about the role of media and technology in contemporary cultural practices. We are particularly interested in those topics that normally escape scrutiny, or are ignored or excluded for whatever reason.

The journal is distinguished by its focus on poetics as a scholarly practice, with particular emphasis on the unruly ways that people deploy media and technology behind, beneath, and despite their instrumental functions. Against the grain of determinism, we hope to attract work that bears witness to media as complex assemblages of institutions, subjects, bodies, objects, and discourses.

Amodern publishes peer-reviewed scholarly articles, interviews, reports, art, and a variety of audio, video, and archival materials. Issues of the journal are organized around specific topics and themes. Amodern currently appears twice annually. For more information on contributing to Amodern, please visit the Contribute page.

Ultimul număr este Network Archaeology, bazat pe o conferinţă din 2012 la Miami University of Ohio. Substituirea termenului media cu network a condus la o investigaţie critică a unui domeniu de investigaţie propus de Parikka, cel care face, de altfel, parte din colectivul redacţional.

First, network archaeology encourages the interrogation of the temporality of networked culture and media. Networks are often seen as synchronic rather than diachronic structures; as in much research on digital media, the emphasis of network studies has often been on the “new” and the “now.” Second, by replacing “media” with “network” in our approach, we call attention to the definition of the object or phenomenon that is being excavated. How has media archaeology’s focus on media rather than “network,” “system,” or any other term, affected the composition of that field of study? Third, an attention to the specificity of “network” in media archaeological discourse reveals the ways in which networks have already structured the archaeological approach, both rhetorically and practically. Fourth, we hope that by posing these questions, the concept of network archaeology can foster a new set of potential collaborations – linking media archaeologists to historians of networked technology and to network theorists. Finally, the rhetorical move to invoke network archaeology alongside media archaeology is strategic, as we feel that the term “network” carries political weight in contemporary society. 

Nici nu am reuşit să ne dezmeticim bine cu media archaeology (sigur, în cultura noastră), că se propune deja un dincolo de: network archaeology. Substituirea are în vedere ceva deja existent în arheologia media: reţeaua care potenţează arhivarea sau arhivarea în reţea sau ca reţea. Reţelele sunt sesizate precum ansambluri supuse excavărilor, decodărilor şi interpretărilor. Cercetările reţelelor nu este una extrem de nouă, dacă stăm bine şi ne gândim la un Manuel Castells, Geert Lovink sau Tiziana Terranova, toţi citaţi în editorialul de deschidere a numărului. Putem merge mai departe, spre Fred Cohen, Ivan Sutherland sau analizele hyperlink-urilor, după experimentele ARPANET. Mai mult, reţeaua rizomatică deleuzo-guattarană este văzută despre un model de către Alex Galloway, şi nu este singurul. Acelaşi material introductiv ne plasează subtil şi o estetică a reţelei (care, cred, include pasaje din alte tipuri de estetică). Este interesant modul cum arheologia reţelei încearcă să se rupă de modelul reducţionist al arheologiei media ca şi media. Se încearcă poziţionarea acesteia şi într-un sens diacronic, ca forţă mediatică. De analizat concret acest din urmă aspect. În fine, cred că arheologia media propusă de Parikka, cu anumite influenţe din arheologia foucaultiană, deschide câmpul analizelor şi reîntoarcelor recuperative la spectrul reţelei. Nu am spus-o în ultimele mele cercetări şi scrieri, însă este o procedură fină, subtilă şi indirectă: arheologia media excavează arhivele într-o reţea care încă se construieşte, prin arhivarea însăşi. Memoria reţelei este memoria arhivei şi invers. Oricum ar fi, arheologia reţelei, ca şi element individual din media archaeology, ca şi încercare de ieşire dintr-un posibil plan reductiv sau ca reinstaurare a reţelei ca (dez)arhivare, tema este o continuare a unor cercetări începute. Ea îşi merită cu prisosinţă un rol bine conturat într-o posibilă netematizată încă teorie a viralului (spun încă netematizată, căci şi teza mea introductivă într-o teorie a viralului nu reprezintă constituirea însăşi a domeniului).

Lectură plăcută pe Amodern 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s