Cearta filosofi(i)lor pe dezmățul revistelor academice românești în limbi străine

Un articol semnat de Victor Gelan pe contributors.ro a iscat un dialog interesant în spațiul online, în mod curent pe Facebook, asta dincolo de aprecierile pozitive sau de criticile mai mult sau mai puțin vehemente. Dincolo de forma prezentării, căci și aceasta a reprezentant mobil al criticii – e drept, în mod justificat în multe situații, s-a ridicat o problemă demnă de toată atenția celor implicați: excluderea limbii române de la condițiile de publicare în revistele românești de cercetare filosofică.

A avea drept condiție de publicare într-o revistă românească de cercetare filosofică, pe lângă limba engleză, germană și franceză, limba spaniolă și italiană[1], însă a exclude, în același timp, limba română dintre condițiile de publicare, nu numai că reprezintă o greșeală și o nedreptate față de limba și cultura română, ci, acest gen de atitudine denotă și un afurisit complex de inferioritate față de alte limbi și culturi.

Așa pornește Victor Gelan în materialul său, dar să nu mă cramponez în forme. Să iau fondul. Reiterez, problematica este una curentă, de analizat, observat, dar simplă, în esență. Să vedem.

Întâi de toate, trebuie să stăm jos și să ne gândim la aceasta mai atent. Prima concluzie la care ajung, sunt sigur că ați făcut-o și voi, este că trebuie pornit de la tipul scriiturii unui autor. De ce scrie, ce vrea să facă efectiv cu acel material și, mai ales, pentru cine. Dacă intenționez să scot un material inedit, despre care cultura română nu prea are habar, dar cu potențial de recepționare în Occident sau mai știu eu pe unde, atunci nu voi emite flatus vocis în România, trebuie să scriu într-o limbă internațională, să recepționez un feedback de la sfera profesioniștilor cărora m-aș adresa. Din nefericire, limba română nu este o limbă de circulație internațională, deci, nu prea am de ales. Dacă, în schimb, doresc public, citiri nu doar din partea specialiștilor, atunci paleta se extinde: public internațional sau național? Dacă vreau să scriu pentru un public național, e clar, scriu în română și, sunt sigur, voi avea unde. Dacă, totuși, vreau să scriu despre o tematică ce ar interesa pătura specialiștilor români, aflați în număr și așa foarte mic (căci Victor Gelan menționează reviste de specialitate), atunci încep problemele, căci sunt destul de puține reviste de specialitate care acceptă articole în română. Bun, aici este problema, da? Păi, nici nu au cum să fie multe, realmente nu au. Adică, la cum arată în momentul de față sfera filosofiei românești, vă spun că nu au cum să fie mai mult de 2-3 reviste de specialitate în întreaga țară. Vi se pare puțin? Mie nu. Sunt suficiente. Spun asta din perspectiva unui om care a lansat o fițuică online, indexată în vreo șapte baze internaționale, deși nu-i relevant asta, și care a rezistat vreo câțiva ani inclusiv cu acceptarea unor articole în română. Am avut numele cu articole în limbile: română, sârbă, maghiară, rusă, engleză și franceză. O revistă axată pe filosofie cu o apariție trimestrială, să zicem, își va strânge extrem de greu autori pentru materiale, vă garantez acest lucru. Ca atare, de ce să fie 20 în România? Nu are niciun sens, dacă sunt 2-3, atunci e suficient. Dacă cineva crede contrariul, îl invit să pornească de la zero un proiect editorial și să-l ducă în spate pe propria cheltuială timp de doi ani. Discutăm după aceea. Totuși, pe lângă acele reviste de specialitate, mai există alte câteva decente, generaliste, care pot reprezenta o pârghie facilă pentru vizibilitate. Peer-review-ul? Stați liniștiți, respectivele funcționează pe sistemul unor platforme, publicul îl va taxa pe autor. Ceea ce este mai relevant aici este tocmai absența unui spațiu cultural în care autorii să-și dea interes unii altora, să nu producă monologuri la întâlnirile reale – virtuale.

În al doilea rând, problema va trimite indirect și la politica editorială a revistelor de specialitate vizate. Mai concret, de ce ele refuză limba română la condițiile de publicare. Păi, și aici lucrurile îmi par simple. Atunci când te apuci să structurezi un proiect editorial, îți lansezi câteva obiective, niște linii directoare. Ce vrei să faci cu el: să câștigi bani, să câștigi public din România (clicuri, cât mai multe), să creezi emulație în jurul lui, să devii un spațiu de dialog pentru toți intelectualii români, să te nișezi pe un domeniu și să aduci pe lângă proiect pe mai toți specialiștii din România sau să îți scoți capul în afară. Pentru acest din urmă caz se ramifică o serie de alte opțiuni: public generalist (vezi Australian Science – specialiștii scriu pentru public), specialiștii din domeniu, baze internaționale, target ISI indiferent de conținut sau politică editorială sau alte asemenea chestii Păi, atunci când îți propui vizibilitate internațională cu proiectul tău editorial nișat, e clar că vei dori să pătrunzi în sferele ocupate de cei mai tari din domeniu. Cum o faci? Atrăgându-le ălora atenția asupra a ceea ce vrei tu să faci. Fără să le iau apărarea acestor reviste, abordarea lor e firească, pur și simplu o înțeleg din perspectiva unui publisher, vechi și actual prin #hibridmedia. Nu văd realmente sensul pentru care nu știu ce revistă bine cotată de la noi ar lua decizia de a publica și în română. Pentru ce și pentru cine? Cu ce le-ar ajuta această includere? Hai să vedem concret. Dacă Cristian Ciocan (am luat exemplul dânsului căci e implicat editorial și s-a și manifestat activ la adresa articolului lui Victor Gelan) ar produce un articol foarte bun, interesant, cu tot felul de deschideri, în ce limbă l-ar scrie? Păi, dacă l-ar scrie în română, oricum l-ar înțelege și i-ar da sens, din ipostaza de specialiști pe felia aceasta a dumnealui, o mână de oameni. În schimb, dacă l-ar scrie în engleză, atunci nu doar că și-ar creea opțiuni de colaborare, deschideri înspre alți specialiști, ci ar și repoziționa cultura autohtonă pe harta internațională. Fiind într-o cultură a monogului, și nu suntem singura, i-ar fi și așa greu să stabilească pârghii în România. Deci, engleză, franceză, germană. Mai apoi, dacă ar exista o relevanță locală, atunci există politica traducerilor, se practică.

Nu în ultimul rând, (re)valorizarea limbii române nu se produce doar și înainte de toate prin scrieri de articole de specialitate în română (sunt conștient că Victor Gelan nu a menționat asta în materialul său), există câteva alte mecanisme înaintea unei asemenea măsuri. După cum prea bine știți, stăm execrabil la capitolul traduceri. Hai să spun că, în ultima perioadă, lucrurile s-au mai dres cumva, au mai apărut proiecte editoriale, însă, și așa, stăm prost. Traducerile sunt un mecanism relevant pentru deschiderea unei limbi. De exemplu, în limba maghiară s-a tradus enorm comparativ cu limba română. Au existat perioade în care tipii de acolo s-au concentrat exclusiv pe asta. Bine, acum vorbim despre lucrări traduse, nu despre opere originale. Dar, cum spuneam și la punctul doi, vorbind despre autori axați și specializați pe un domeniu anume, publicare în română la modul exlusiv poate reprezenta o armă cu două tăișuri: promovezi ceva original în limba ta, dar riști să te citească și înțeleagă zece oameni, din care trei specializați efectiv pe zona ta de interes, restul cu preocupări tangențiale.

Varianta optimă este: publică ceva original în mod vizibil, care să te pună valoric pe harta internațională a cercetării în zona ta de interes și apoi, dacă ai chef, energie și alte asemenea chestii, trage-ți o revistă nișată, concepe un colectiv cool, cu oameni capabili, trasează conexiuni, creează emulație în jurul proiectului și scrie și în română. Ești, se presupune, la nivel academic și ai avea ceva uși deschise, bate la ele, dă din mâini să te vadă și ceilalți colegi. Dacă nu o fac, trage-i de urechi, la următoarea strigare vor răspunde, te asigur. Eu cred că suntem prea comozi, pasivi. Decât să pornim ceva, decât să ne alăturăm unui proiect, mai bine stăm deoparte, criticăm că nu se face, că nu există, că se face prost, că ăia nu fac aia și aia și alte asemenea procrastinări. Eu spun asta din perspectiva unui om care nu mai face parte din mediul universitar, deși poate că mi-aș dori asta. În cei trei de doctorat nu mi-a fost teamă să deschid vreun proiect, fie și pe cheltuiala mea. Nu mi-a fost teamă de eșec, și vă asigur că au fost eșecuri, dar așa am învățat. Deci, până la noi chestii, cei de prin spațiile universitare să se mai dea jos de pe piedestalurile alea, să renunțe la autismul ăsta. Dacă nu există ceva, faceți! A, nu sunt fonduri? Astea-s mofturi, cu prețuri mici poți întreține o revistă.

Hai să văd cine se bagă.  

 

revista #hibridmedia

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s