Reteaua – singura lume reala?

Problematica in discutie – cea a lumilor posibile – m-a preocupat fervent odinioara. Eram inca la inceputuri de drumuri scriitoricesti, nu ca acum as fi avansat intr-atat incat sa discut de pe un piedestal. De fapt, e inversul interogatiei din titlu, caci reteaua presupune din start o posibilitate, o constanta devenire. Ca atare, reteaua este o lume posibila, ar fi mai corect, insa nu, imi mentin supozitia.

Posibilitatea lumilor vazute ca actualitati nu se supune principiului non-contradictiei. In fapt, am avea schema lui Putnam cu Napoleon si batalia de la Waterloo: in L1, Napoleon castiga batalia, in L2, o pierde. Nu se contrazic, nu se suprapun cele doua lumi, e practic imposibil. Aceasta ar presupune si doua timpuri diferite? Putnam inclina spre da, dar autorii science-fiction nu ar exclude varianta unei suprapuneri temporale. Traiul unei lumi sau intr-o lume iti poate ridica intrebarea: este aceasta singura lume reala? Acesta fapt presupune sa asumi existenta lumilor imaginare si relevanta lor…actanta. Se complica lucrurile de tot daca as mai aduce tot o afirmatie a la Putnam: tot ce poate fi exprimat in cuvant poate fi, exista factual, tot ceea ce nu poate fi exprimat in cuvant poate fi intr-un asemenea mod incat exista. Daca despre salasluirea unei lumi imaginare ati spune ca aduce a boala psihica, atunci ce vom putea spune despre trairea retelei?

Reteaua presupune aspectul reconstructiv al individului, este locul unde poti fi in alt mod, in cel dorit. Stiu, a sunat oarecum zizekiana afirmatia, aducand la aceeasi masa fantasma, dorinta si actul. Cum ati sesizat cei dintre voi care mi-ati citit cartea, reteaua vine sa-ti descopere fetele nepuse inca in act. Erau in stare latenta, cumva amorfe, dar nicicand exprimate. Reteaua vine sa-ti vomite multiplele fete intr-un sens cat se poate de direct, totul e asa acolo. Acele mini-euri intampina cu bratele deschise masturbarea propriei-imagini, dau afara toate crizele si dorintele voastre narcisiste. Din aceasta perspectiva, reteaua nu este decat impliniarea dorintei prin reconstructia individului. Daca este reala toata aceasta chestie? Cred ca e simplu: e atat de reala pe cat o traiesti!

Imaginea este modelul realitatii (Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, 2.12), ceea ce o face un fapt, pe acelasi fir. Ei bine, reteaua este mai mult decat o increngatura de imagini, ceea ce ar trebuie sa le faca mai mult decat fapte, daca exista asa ceva. Despre realitatea acestei retele intesate de mai-mult-decat-fapte? Nu trebuie sa fim prinsi de vreun psihologism aici. Dar daca vom face o analogie cu iz de final de ani 1999: aparenta –  fata ca imagine reziduala proprie. Atunci reteaua ar fi suma unor imagini reziduale, ar fi o matrice a unei realitati netraite. Matricea este cea experimentata, traita prin proiectiile tale digitale, iar intrebarea care te-ar putea macina ar fi: ce mai este real din toate aceste porcarii? Ei bine, un psiholog ti-ar spune, probabil, ca tu esti in controlul vietii tale, ca faci anumite chestii in acel spatiu tocmai pentru a capata fie atentie, fie recunoastere. Eu iti spun ca nu conteaza mobilul, o faci, esti acolo, iar singura ta realitate este cea a retelei. Daca prin ea vei capata recunoastere, atunci ea te recunoaste, esti descoperit tocmai acolo, pe cand realitatea (cea reala) nu-ti poate oferi decat simulacrul dorintelor tale in ceea ce te priveste. Da si da, adica reteaua e si act, e si posibilitate de act. V-ar parea metafizica aceasta chestiuta, dar suna, mai curand, a ipoteza transumanista. Ne apropiem, sa nu credeti sa nu se intampla deja. Posibil sa nu sesizati ca sunteti prea prinsi, dar e deja aici.

Corpurile mecanizate au ajuns distopice, au suportat transgresiunea si transformarile necesare. Abilitatea de a se transforma, pe aceasta formula se bazeaza structura ultra-humans. Ce spuneam eu despre corpul mecanizat acum putin timp in revista #hibridmedia:

Skinwalker este prezentat într-un format colaborativ de către fotografii Pierre Horn Eileen Huhn (fondator Schall & Schnabel) și pictorul Diana Wehmeier

Ultra-uman trimite către post-uman, unul în care radicalismul ideii este înfățișat printr-un dezinteres față de corp, atât timp cât ceea ce primează este transformarea sa. Ideea însăși de transformare îmi provoacă sentimentul unei metonimii, adică o privire descentrată de pa axa sa inițială.

distopia_corpului_mecanizat

Nu corpul este privit, ci transformarea sa. Dacă vreți, nici măcar efectul sau produsul final nu contează atât de mult cât transformarea sa. Acest aspect m-a dus cu gândul la un alt procedeul căruia îi este supus corpul: mecanizarea sa. Prin aceasta el devine un obiect transgresiv, se depășește permanent, însă printr-o descentrare prin care el renunță să fie privit, să fie în centrul atenției sau privirii. Corpul mecanizat este purtătorul unei transformări în interiorul căreia se simte un iz de dualism cartezian, blamat sau nu. Nu este cușcă, este ustensilă, deși am ales cât se poate de prost acest cuvânt. Corpul mecanizat este un purtător, el este în comunicare, dar renunță să mai comunice. Transgresivitatea sa este distopică, însă fără ca el înșuși să fie astfel. Vorbim despre distopia corpului mecanizat, nu despre un corp distopic. Și aceasta ar presupune un post-, da, uman, căci descentrarea de la corp nu poate fi decât ceva dincolo de uman.

Corpul mecanizat nu comunică, însă se află aici, în comunicare. Este paradoxal, nu? Aș putea face aici o analogie cu le-corps-sans-organes din spectrul deleuzo-guattarian. El nu mai pulsează flux, dar este în flux. Este amorf, are nevoie de o acțiune externă pentru a mai produce ceva. Aici este o distincție, căci corpul mecanizat nu comunică, adică nu mai semnifică ceva pentru ceva, căci, în comunicare, dacă nu ai partener, faci monolog. Mai mult, pare că nu există acțiune externă care să repună corpul mecanizat pe axa producerii vreunui flux. El nu produce, el este acolo, stă. Poate doar dacă privim asta ca pe o ajustare a conectării minții, corpul mecanizat fiind recipientul de care are nevoie conectare. El stă pentru conectare, adică pentru nașterea minții sau recuperarea iluzorie a libertății ei. Vă spun asta: corpul mecanizat nu mai semnifică, deși semiologia m-ar contrazice prin aceea că orice semnifică. Aici semnificare este privită într-o manieră restrictivă, ușor restrictivă. Dar tocmai de aceea vorbesc despre o distopie a corpului mecanizat, căci ea este-pe-cale-să-se-întâmple.
Situat în fața conectării – comunicare, corpul mecanizat se uită, el nu mai are memorie, iar salvarea prin intersubiectivitate eșuează lamentabil: subiectivitățile susținute și (re)construite își uită corpurile, nu au nevoie de ele, visează spre cu totul altceva. Este urcușul abrupt de la mașinal la prea-mașinal. Corpul mecanizat a ajuns acolo, el este ultra-uman.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s