About media archeology, (in)security, data analysis and anomalies. In dialogue with Jussi Parikka

Rareș Iordache: We live in a information or data culture…I like to say information-data culture, which makes possible our transformation: we are now analysts, data analysts. Can this be placed in connexion with your media archeology? I saw your recent conference in Istanbul, where you talk about the visibility and memory of such events as those from Gezy park. This is about how we became media archivists and analysts…intelligence analyst in a culture of tehnological remediation

Jussi Parikka: Software has reached a new visibility with some important public cases of past years: Wikileaks for instance has raised issues of information leaks on the public agenda, similarly as the recent Snowden revelations have demonstrated the extent to which data is a gateway to the private sphere. Data leaks and our knowledge about our own data dependency is now even more underlined. People on a much wider level, not just specialists, are realizing the specific nature of software systems, from email to online platforms. And it is not a nice picture we are discovering, rather different from the imaginary dreams we were sold in cyber culture commercials.

Media archaeology has been a methodology to investigate new media cultures through the old. It has deliberately wanted to challenge the emphasis on the digital and the new. Instead media archaeology has been keener to look at the old as the more fresh, new way of understanding media technologies. Indeed, in the quirky pasts, one finds often more innovative case studies than in the bland corporate discourses that characterize majority of our digital culture of marketing and surveillance.

Media archaeology can however also be seen as an attitude to dig under the surface: to develop a hacktivist interest in how systems work, and how we can descend deeper into the layers of the machine in order to understand how technology conditions behavior. It is in this sense we can cultivate an archaeological attitude to the conditions of knowledge inside the machines too. In social media and “big data” culture, it means excavations to the software and hardware realms in which data about ourselves circulates. And why stop in software and hardware? Why not continue by discussing and analyzing the environmental effects and ecological burden media technologies of networks pose? For instance through cloud computing and its energy demands!

Continue reading “About media archeology, (in)security, data analysis and anomalies. In dialogue with Jussi Parikka”

information

În plin sezon rece al războiului sau despre filosofia informației (II)

Să te situezi în fluxul de date

În plin sezon rece al războiului sau despre filosofia informației (I)
Când deschizi ușa unui depozit, exemplu al unui arhivar, te lovești de stive imense, de dosare ale produselor etichetate mai mult sau mai puțin atent. Probabil nu ți-ai dori să fii în mod special într-un asemenea loc pentru a aranja și întreține arhiva, ci pentru a o excava, a procesa datele conținute. Nu arhivarul ne interesează, ci (dez)arhivarul. Încă nu s-a renunțat la mai vechiul model de arhive, dat fiind faptul că există job-uri de tipul operator introducere date. Dosarele de informații (adică cele care conțin informații) încă sunt arajante minuțios de un arhivar pe un raft. Snowden nu a umblat la braț cu dosarele într-un mod similar lui Vetrov prin anii ’80, dar a dat și el cu ochii peste câteva file interesante. Schimbarea paradigmatică impune și în acest sector modificări, nu radicale, însă în tandem cu situarea în flux. Este vorba despre un flux de date/ informații, unul al (in)vizibilității. Încă nu este stivuit acest haos informațional, există crâmpeie de încercări care să conducă la o așezare coerentă a sa, pe criterii de etichete, cu motoare de căutare mai inteligente sau care să se bazeze pe atribute de tipul web 4.0. Totuși, până atunci, Debbie mai recuperează din arhive câte un document vital unui demers de procesare – analitic. Ea a fost (dez)arhivarul , cea neinfiltrată în lumea arhivei decât pentru recuperarea unui fișier, nu a funcționat la indexarea acelei lumi. “En Amazonie: Infiltré dans le „meilleur des mondes” (În lumea Amazon: Infiltrat în „cea mai bună dintre lumi”) este despre arhivarea uriașului depozit Amazon. Diferența de (in)vizibilitate se face prin situarea în fluxul de informații, cum anume reușești să faci o dată să fie vizibilă, să nu dispară. Totul este informație în contextul unei puțin cam multe conectivități. Ceea ce stă la baza viralității informațiilor în contextul unor asemenea tip de analize este dat de datele indexate și arhivate. Tocmai de aceea marile agenții de analize a informațiilor (de exemplu, CIA) și-au centrat practicile pe analiza de intelligence, ca analiză de informații, spuneam într-un articol recent în care analizam fluxul de date din perspectiva intelligence-ului. Ei bine, analizele de acest tip impun și un trend de uniformizare a informațiilor, însă aspecte care țin de asimetria cyberspațiului fac dificile înregistrarea și urmărirea datelor/ informațiilor. Tocmai aceasta este magia acestui flux: scăparea, ieșirile de siguranță care le dau bătăi de cap agenților și agențiilor (să mă refer strict la schematismul intelligence-ului). Marea diferență este că intrările-ieșirile în cazul arhivei Amazonului sunt securizate, nimeni nu intră – iese cu vreun dosar la braț complet neobservat.

Continue reading “În plin sezon rece al războiului sau despre filosofia informației (II)”

Epidemiografia se traieste la teve: un paradox al viralității

Atât de multă transparență, s-o numim așa, duce la saturație, duce la anularea esenței inițiale a produsului respectiv. Nu o spun eu primul, a spus-o Baudrillard încă din 1992/1993: violența televizată încetează să devină violență, după principiul surplusului. Ei bine, nu adăugăm valoare, ci saturăm. Media a devenit, treptat, un prea mult, adică un ceva de care te poți debarasa. Este, oarecum, un paradox al viralității: fenomenul viral, în accepția restrânsă de prea-cunoscut, suportă o creștere exponențială din momentul vizibilității sale, luând calea saturației sale. Peter Singer îmi mărturisea într-un interviu optica sa referitoare la funcționarea unui fenomen viral: se atinge momentul de vârf, după care acesta trece în invizibil. Ca atare, ar trebui să vorbim despre un timp de viață al unui fenomen/ obiect viral sau de anumite cicluri? În spațiul virtual există metoda re-viralizării unor produse, video-uri în mod special, ceea ce presupune reintrarea lor în câmpul vizibilității datorită unor mecasnisme sau surse (un exemplu ar fi postarea într-un material nou a unui link către respectivul produs).

Continue reading “Epidemiografia se traieste la teve: un paradox al viralității”

Edward Snowden si sindromul Vetrov

Unii îi numesc trădători, alții salvatori…actele lor sunt supuse unor analize etice destul de complicate. Nu suntem în plin Război Rece, cum am fi putut spune de anii ’60 sau chiar de finalul anilor 80, însă acesta persistă, și-a schimbat nuanțele. Totul s-a condimentat cu anumite conflicte armate factuale, însă totul este transfigurat în actuala conjunctură socio-tehnologică. Dacă Vetrov și-a adus o contribuție fantastică în spionajul internațional, trecând din tabăra sovietică în cea americană via DTS-ul francez, cum îl privim pe Snowden? A schimbat taberele în sensul invers lui Vetrov, adică a trecut de la americani la ruși, via Singapore, căci penultima sa destinație a fost o escală înainte de Moscova. Snowden nu a schimbat, totuși, agenții…cel puțin n-o știm noi. Probabil că rușii și-au frecat mâinile de bucurie la auzul găzduirii sale, însă pare inexplicabil dezinteresul lor în a-l pune în valoare pe Snowden, în a profita de el (poate înclinațiile mediatice ale acestuia nu i-au permis o ședere permanentă în Rusia). Spun asta în contextul în care media internațională vuiește în legătură cu următoarea casă a fostului agent NSA, Brazilia? Atributul cel mai celebru informator din lume,  dat de Avaaz lui Snowden, e un termen riscat, propus datorită viralității numelui său la nivel mondial. Nu sunt sigur că aportul său poate fi echivalat cu ceea ce au făcut, de exemplu, Vladimir Vetrov sau Oleg Gordievsky pe axa inversă. În fine, Avaaz-ul încearcă să-i găsească lui Snowden o nouă patrie.

Continue reading “Edward Snowden si sindromul Vetrov”

Somnambulii sunt printre noi! O nouă formă de somnambulism media

Asta nu era chiar o noutate în vremea lui Tarde, mai ales dacă ne uităm cu atenție la o mulțime descrisă de sociologul francez. A mărșălui în stare de veghe pe străzile Parisului sub mrejele unui imbold e un soi de somnambulism, iar forma aceasta a fost preluată ulterior în ceea ce se numește mai recent somanbulism media. Și stați așa, lucrurile nu se opresc aici. În medierea noastră cu tehnologia ne manifestăm precum niște somnambuli, adică acționăm hilar, parcă hipnotizați de starea de conectare. Somnambulimsul tehnologic a fost propus de Langdon Winner, în discursul despre filosofia tehnologiei. Eseul său se intitulează: Technology as forms of life.

Continue reading “Somnambulii sunt printre noi! O nouă formă de somnambulism media”

Anomalie în sistem: trans-umanismul (I)

Anomalie în sistem: trans-umanismul (I)

Pendulăm între declarația pentru post-umanitate și cea pentru trans-umanitate, când distincțiile sunt doar de nuanță. Primul termen este mai moderat, fiind regăsit la o seamă de gânditori care nu expun sisteme mai…radicale. Chiar Richard Rorty este de părere că momentan ne aflăm într-nu perioadă post-umană, conotaţiile sale căpătând o semnificaţie mai curând etică. De partea cealaltă, trans-umanismul acordă un interes foarte mare cuceririlor, „încrezându-se mereu în aportul tehnicii la trecerea („transition”) de la uman la post-uman”1 , marșând pe o accepție mai radicală, ea fiind anomalia. Cei doi termeni sunt echivalaţi în cazul unor autori, iar uneori trans-umanismul este doar o formă mai radicală a post-umanismului. În orice fel ar fi, ceea-ce-urmează-după-uman nu este de fapt o ruptură totală de acesta, ci vine cumva în continuarea lui, fără a-l nega. Nick Bostrom spune că civilizaţia post-umană ar putea îmbrăca diferite forme, putând chiar să fie foarte asemănătoare cu anume există în prezent.

Continue reading “Anomalie în sistem: trans-umanismul (I)”