Translație, substituire și seducție

Despre globalizare s-a tot scris, ba una, ba alta, dar cum că ea ar fecunda substituirea, văzută ca deplasare sau înlocuire, posibil să nu o fi auzit pe la toaste colțurile străzii. Ea este asociată, într-un material de pe Rizhome, deplasării – eu am denumit-o substituire -, iar aceasta din urmă este antipodul translației. Eu am inserat în acest schematism și seducția. 

Ca atare, substituirea brutalizează, este insistentă, își impune sensul, se auto-impune și se manifestă prin această luare în posesie. Este o forțare, cumva, venită pe neanunțate, fără prea multe compromisuri. 

De cealaltă parte, translația este o operație lentă, anunțată, prin care se face o (pe)trecere de la un termen la altul. Ea nu trăiește în disjuncție, nu există o excludere în acest caz. Un termen poate coexista într-un alt registru printr-un compromis. Ca și completare, același material de pe Rizhome menționează că substituirea nu își cere niciodată scuze pentru operațiunea pusă în aplicare ad-hoc. La conferința “Rethinking Poetics”, ținută în 2010 la Universitatea Columbia, poetul mexicano-american Mónica de la Torre și-a brutalizat fără menajamente auditoriul prin zece minute în spaniolă, în contextul în care cei prezenți au plătit pentru un serviciu de multilingvism. A fost o brutală înlocuire – substituire care le-a răpit celor prezenți șansa de a înțelege ceva din discurs. De la Torre a revenit în engleză doar printr-un abstract, fără a menționa scuze pentru derapajul său, involuntar sau voluntar. Înțelegerea a fost opțională. Oricum, astfel de manifestări sunt adeseori niște monologuri, așa cum v-am mai scris în alte locuri. 

Continue reading “Translație, substituire și seducție”

Advertisements

Intre digital dementia si utilizarea sanatoasa a cyperspatiului

Nu este chiar de dată recentă faptul că suntem în pragul unei demențe datorită utilizării miracolelor tehnologiei. Niște cercetători sud-coreeni au indicat digital dementia, adică faptul că utilizarea device-urilor electronice îi face pe tineri mai…uituci. Mă rog, e un fel de a spune: mai prostuți. Demența este asociată persoanelor mai în vârstă, în cazul cărora abilitățile de memorare scad drastic, spus într-un sens generalist.

Ei bine, această cultură a șabloanelor ne face mai comozi în privința gândirii, primim totul de-a gata, direct în fața noastră, nu manifestăm vreun efort special în selecția, analiza și sinteza informațiilor. Suntem în fluxul de informații, suntem flux de informații, dar parcă mai mult pasiv, iar această pasivitate se traduce prin proptirea în fața ferestrei – monitor și primirea totului de-a gata. Datele ne sunt puse la dispoziție, tinerii din ziua de astăzi rețin într-un procent foarte scăzut zilele de naștere. Unii dintre ei pot fi diagnostifcați și cu deficit de atenție. Telefoanele mobile și Facebook-ul sunt memoriile noastre externe. Manfred Spitzer, un cercetător în domeniul neuroștiinței, a scris Digitale Demenz, certificând științific punctele de vedere ale sud-coreenilor. Latura neagră a utilizării device-rilor mobile conectoare, a internetului în general, este suprinsă dincolo de adictivitatea sa: în alterarea ireversibilă a creierului uman.

Continue reading “Intre digital dementia si utilizarea sanatoasa a cyperspatiului”

Despre patogenul poluare și trăirea vremurilor

Un singur cuvânt îți poate defaza trăirea vremii. Adică, suntem aici pentru a ne trăi clipa, non-goethean spus, a ne trăi vremea…vremurile curente. Ei bine, cuvântul poluare m-a pus în dificultate căci, în momentul pronunțării sale, am fost întâmpinat cu întrebarea: dar tu vrei să trăiești veșnic? Trăirea vremurilor mele este, desigur, o chestiune văluroasă, plină de mister…subiectivă, cuvinte bune la fel ca oricare altele.

Continue reading “Despre patogenul poluare și trăirea vremurilor”

Ce trebuie sa aiba musai un selfie

Vânători de selfie-uri sau în căutarea selfie-ului perfect/ pierdut. Atât de mânați de dorința expunerii/ suprinderii, încât construiți liste cu ce trebuie făcut pentru a vă trage în chip într-un mod spectaculos. Despre tragerea-în-chip am și scris un capitol în cartea mea – Selfie, descoperirea feței. Hopa-hopa în rețea, să te vezi și să te vadă restul tipilor, amicii tăi virtuali. După urcare, fața ta va fi distribuită, împărțită, plăcută sau va suferi penalități din partea spectatorilor.

Dar, să trec la listă, una pe care am găsit-o pe cooltivator.ro și pe care o voi modifica nițel. Nu mult, doar la suprafață și prin locurile esențiale.

Cam care ar fi caracteristicile unui selfie:

[info]Trebuie neapărat să vi se vadă mâna în poză, nu vreţi care cumva să creadă că v-a făcut altcineva poza.[/info] Dacă nu reușiți asta, treceți la modul automat: selfie-arm, dar să nu comiteți eroarea. Mâna face totul, deși e acceptabil și un cap privitor în aparat, existența mâinii fiind de la sine înțeleasă.
[info]Expresia facială poate să difere: de la un miserupism total până la entuziasm enervant. [/info] Bine, poți miza și pe cât de idiot ești sau să te bagi direct în categoria ugly-selfie. Dă un search pe Twitter cu acest hashtag, vei fi uimit.
[info]Calitatea pozei trebuie să fie între proastă şi semiproastă, acum asta depinde de tipul de telefon.[/info] E un must, căci selfie-ul nu are nicio legătură cu fotografia.
[info]Există mai multe feluri de selfie-uri: uneori pot include alte persoane (group selfie), pot fi festive (holiday selfie), poate să fie romantic (couple selfie), selfie de la muncă (work selfie), selfie de la facultate (study selfie), selfie cu fetele (girls’ night out selfie) etc.[/info] Nu, nu există mai multe tipuri, nu contează contextul sau spațiul, contează doar fețele surprinse. Restul e zgomot de fond. E fața ta lipită de camera din aparatul foto, eventual plus un rânjet tâmp într-o situație hilară. Asta ar cam condimenta decorul.
[info]În cazul fetelor, trebuie să arate ce au ele prea bun, prea ca la ţară. În cazul meu tatuajele, în alte cazuri materia primă din dotare.[/info] Fals. Poți arăta și cât de cretin ești, selfie-ul nu e musai despre ce ai tu mai bun. Așa îți faci iluzii, dar nu e nimi de genul.
[info]Selfie-urile băieţilor sunt de două feluri: selfie la pătrăţele şi selfie de suferinţă.Adesea pot fi unul şi acelaşi.[/info] Fals, din nou. Unde intră selfie-ul cu BMW-ul în spate?
[info]Accesorii faciale: duckface, ruj strident, un ochi închis, limba scoasă pe afară (vezi Miley Cyrus).[/info] Wanna bet? Ce zici de tipii care au fost arestați după ce și-au făcut un selfie. Ia de aici o listă cu top 10 astfel de hilarități. Astea sunt simple chestiuțe. 
[info]Accesorii exterioare: pisici, câini, prietena sau prietenul[/info] Din nou, o paletă așa de largă. Poate fi mașina, incendiul pe care trebuie să-l stingi sau accidentul aviatic prin care tocmai treci. A, să nu uit de glonțul din umărul tău, cel care ți-a lăsat pata aia de sânge super cool. Sigur ar merita un selfie.

Ar mai merge niște sare de la mine.

[notice]O poză urcată va avea mereu aproximativ 5-10 de încercări[/notice] Doar cauți unghiul potrivit pentru fața perfectă. Asta dacă nu ești adeptul stilului liber, de postare a fețelor în forma oricum-ar-fi.

[notice]Postarea trebuie însoțită de urmărirea like-urilor[/notice] Nu are niciun sens să faci lucrurile altfel decât așa. Te-ai adăugat acolo tocmai pentru a fi…văzut. Like-ul nu înseamnă musai că te plac oamenii ăia, ci le place ipostaza ta, una fie ea și cretină.

[notice]Nu încerca să faci asta la job[/notice] s-ar putea să nu-ți iasă, într-un final, foarte bine.

[notice]Dacă ai dat dovadă de cretinism cu primele tale selfie-uri, continuă [/notice] Nu are niciun sens să-ți schimbi abordarea, nu mai ești credibil.

[notice]Nu te amăgi cum că ar fi vorba doar despre un cont pe o rețea[/notice] totul e despre tine.

 

 

Epidemiografia se traieste la teve: un paradox al viralității

#VV

Atât de multă transparență, s-o numim așa, duce la saturație, duce la anularea esenței inițiale a produsului respectiv. Nu o spun eu primul, a spus-o Baudrillard încă din 1992/1993: violența televizată încetează să devină violență, după principiul surplusului. Ei bine, nu adăugăm valoare, ci saturăm. Media a devenit, treptat, un prea mult, adică un ceva de care te poți debarasa. Este, oarecum, un paradox al viralității: fenomenul viral, în accepția restrânsă de prea-cunoscut, suportă o creștere exponențială din momentul vizibilității sale, luând calea saturației sale. Peter Singer îmi mărturisea într-un interviu optica sa referitoare la funcționarea unui fenomen viral: se atinge momentul de vârf, după care acesta trece în invizibil. Ca atare, ar trebui să vorbim despre un timp de viață al unui fenomen/ obiect viral sau de anumite cicluri? În spațiul virtual există metoda re-viralizării unor produse, video-uri în mod special, ceea ce presupune reintrarea lor în câmpul vizibilității datorită unor mecasnisme sau surse (un exemplu ar fi postarea într-un material nou a unui link către respectivul produs).

Continue reading “Epidemiografia se traieste la teve: un paradox al viralității”

Sindromul Keyser Söze

Principalul sau siretlic a fost sa faca lumea sa creada ca nu exista. Asa suna o parafrazare a lui Baudelaire. Va scriam acum cateva zile despre le flaneur-ul autorului francez atat de prezent astazi in nomadismul virtual. A-i face pe altii sa creada ca nu existi este, de fapt, o arta. Asta am vazut in legendarul Keyser Söze, personaj al peliculei The Usual Suspects (1995).

In jurul acestui individ a fost construita o adevarata legenda, mai intai in film, iar mai apoi in cu totul alte contexte. Osama bin Laden a fost numit de Time in 2001 drept un Keyser Söze geopolitic. Aici sta farmecul si succesul garantat al personajului interpretat admirabil de Kevin Spacey: reuseste sa exercite o contagiune uluitoare dincolo de ecrane, tesand permanent alte si alte povesti in jurul povestii prezentate deja in film.

Continue reading “Sindromul Keyser Söze”

Viralitatea patogenã vs Viral 2.0 (I)

revista tribuna

Evoluția tehnologică exponențială a condus către o analogie inedită cu domeniul virologiei, tematizarea deschizând o punte între biologie și știința computerelor. Termenul virus a fost utilizat pentru prima dată în 1599 și semnifica inițial venom1. Cu toate acestea, încă din 1546 se scria despre contagiune: “On Contagion, Contagious Diseases and Their Cure” a lui Girolamo Fracastoro , confirmând faptul că aceasta viza transmiterea unor materiale nocive. Jussi Parikka notează că patologul Jakob Henle a resemnificat termenul în 1840 în lucrarea “On Miasmata and Contagia”: contagia animata (organism vii) erau văzute drept cauzele unor afecțiuni, cu precizarea unei distincții între “disease” și “parasite” . Contagiunea era privită ca o cauză a canalizării bolilor, distinctă de mișcarea ca atare a ei.