Schita de scriitura. (n)Etica informatiilor. Ep. 2: Ecologia retelei

Ecologia retelei. Despre comunicarea datelor si utilizatorilor

Comunicarea este alterată în spațiile virtuale, mesajele sunt afectate de zgomote externe, de factori care intervin între informator și informat. Într-un spațiu cu atâtea patogenități, în interiorul căruia contagiunile afectează în lanț toate obiectele existente, avem în față trunchierea comunicării. Datele suportă mutații, iar ontologia virușilor1 propune o ontologie și a datelor – informații.

Prin analiza situsului acestora vom urmări să conexăm comunicarea de date cu comunicarea utilizatorilor în contextul patogenității rețelei, fiind necesară o ecologie a acesteia din urmă. Filtrarea rețelei2 poate fi începută prin mecanismele propuse de către web 3.0, formule de clarificare a haosului cyberspațiului. Mai mult decât atât, demersul meu  încearcă să propună ecologia rețelei ca formă de reglementare a pendulărilor între etică și (n)etică atunci când vine vorba despre utilizatori și informații/ date. Cum se realizează această ecologie? Aici voi reveni la primele puncte ale episodului pilot: arheologia rețelei și analizele cyber-inteligente. O arheologie a rețelei va presupune simultan, voi încerca să indic, și o ecologizare a acestei structuri.

1 În partea a doua a tezei mele de doctorat am propus analiza Ontologiei virusului.

2 Ecologia rețelei este o structură împrumutată din ecologia media.

Advertisements

Schita de scriitura: (n)etica informatiilor. Episodul pilot

Arheologia media propusă de Jussi Parikka a fost particularizată prin arheologia rețelei, doar amintită de mine în teza mea de doctorat ca și exemplu pentru procesarea datelor/ informațiilor într-un cadru rizomatic precum cel al unei rețele. Într-o societate informațională, continuând fluxul de conectivitate, procesualitatea datelor/ informațiilor a devenit esențială pentru înțelegerea fluxului însuși. Opțiunea unei viitoare scriituri ar continua studiile doctorale, aplicând cuplul (de)coda & (re)coda întregii rețele în interiorul unei extrem de relevante filosofii a informațiilor.

Continue reading “Schita de scriitura: (n)etica informatiilor. Episodul pilot”

Viitorul nostru cel hibrid

Am scris in teza mea de doctorat despre patogenitati, despre virusi via Fred Cohen, adica primele teoretizari academice ale fetei virusului, despre sferele virale si ecologiile media. Chiar cred ca acest tip de ecologii vor avea sensul si cuvantul lor greu de spus in economia atentiei cyberspatiale. Mai mult, cred ca ecologia va veni simultan cu o remodelare a esentei fondului, nu a formei, asa cum, probabil, ati reusit sa cititi in Manifestul pentru continut de pe#hibridmedia. Totul se va amorsa intr-un produs hibrid in care vor naviga: ecologii, arheologii media, arhitecturi absente, (n)etici si fosile. Ma rog, posibil ca lista sa fie completata de alte elemente, vedem. Despre arhitectura absenta, promit un post separat. Ca atare, desi nu fac prognoze, daca ar fi sa discutam despre estetica viitorului, atunci nu ne-ar fi suficient nici macar viralizatul recent transumanism. Totul imi pare ca va fi un mix, un (re)mix care conduce la vederea produsului final ca un hibrid. Ar fi bine sa dezvolt cumva ideea, dar va asigur ca o voi face in urmatoarea mea carte, promit. Nu va ramane de facut decat sa va delectati cu Selfie, descoperirea fetei, asta pana cand voi schimba registrul discursului.

Pana atunci, cateva idei simple despre virusi via Ioan-Cosmin Mihai:

Mecanismul de replicare îndeplineşte următoarele funcţii:

caută alte programe pentru a le infecta;

verifică programul găsit dacă a mai fost infectat anterior după semnătura virusului;

inserează instrucţiuni ascunse în interiorul programului;

modifică secvenţa de execuţie a programului infectat astfel încât instrucţiunile ascunse să fie executate ori de câte ori programul este apelat;

creează o semnătură pentru a indica faptul că programul a fost infectat pentru a nu fi infectat încă o dată

După modalitatea de funcţionare şi de tehnicile folosite, viruşii se clasifică în:

viruşi invizibili – folosesc tehnici de mascare care ascund faptul că sistemul a fost infectat. Când sistemul de operare încearcă să afle dimensiunea unui program infectat, virusul ascuns scade o parte din aceste date, egală cu dimensiunea propriului cod şi o înlocuieşte cu datele corecte. Astfel, dacă programul este doar citit de un scanner de viruşi, dar nu este rulat, codul viral este ascuns şi nu poate fi detectat .

viruşi polimorfici – folosesc o tehnică de modificare a propriului cod viral, utilizând tehnici de criptare avansate. Acest proces de modificare se numeşte mutaţie. Prin mutaţie, un virus îşi poate schimba dimensiunea şi compunerea. În plus, îşi pot modifica semnătura, fiind astfel mult mai greu de detectat de programele antivirus.

viruşi rezidenţi sau non-rezidenţi în memoria calculatorului:

viruşi rezidenţi în memorie – se instalează la un nivel înalt la memoriei RAM pentru a se ataşa fişierelor executabile sau documentelor de tip Microsoft Office ce sunt deschise la un moment dat. Aceşti viruşi pot controla întregul sistem şi îl pot infecta oricând.

viruşi non-rezidenţi – sunt activaţi numai la pornirea aplicaţiei gazdă.

De la Chatonksy la Parikka, de la Telefossils la Media Fossils via Mnemonics

Future archeology este o sintagmă prospectivă, de natură să repoziționeze arheologul media (tradus din media archeologist) pe axa recuperării resturilor unei lumi prea înțesate de materiale sintetice și tot felul de gadget-uri. Este o săpare/ excavare într-un viitor aproape distopic care stimulează la maxim imaginația geologică. Astfel, am adus la aceeași masă ideile lui Jussi Parikka, care urmează a fi expuse la Mnemonics 2014 (Media of Memory – Stockholm, 21-23 August 2014, sursa), cu expoziția lui Gregory Chatonsky – Telefossils (2013)/ sursa

De fapt, din scurtul abstract al lui Parikka îmi pot da seama că viitorul său este aproape distopic, în vreme ce pentru Chatonsky acesta este apocaliptic, vizând destrucția în trepte a umanității. Telefossils este orientată înspre o triadă destructivă, totul fiind centrat pe forța distructivă care va afecta omenirea. Destrucția începe cu  the “End of the World Crisis”,  the “End of the World Crisis” afectare a crizelor economice, ecologice și politice. A doua mișcare ajunge la “At the End of the World”, cu diferențiere a diferitelor forme de destrucție care ne împing înspre a treia treaptă: “Imagination of the End of the World”. Poate cea mai relevantă din perspectiva construirii viitorului arheologic sau așa cum îl propune Parikka – media fossils. La Chatonsky excavarea este ipotetică, simulată și se desfășoară într-un viitor fără umanitatea dispărută. Se caută intens printre resturi, printre fosilele non-umane, dez-umanizate, care doar trimit către o istorie uitată a omenirii. Procesul este accelerat nonuman (Chatonsky via Twitter) sau înspre non-uman (Iordache via Twitter), nu există decelerări, așa cum îmi mărturisea via Twitter Chatonksy. Fapt sau ficțiune? Artistul conduce privitorul printr-un labirint narativ care face greu distincția între cele două, dar prospectarea resturilor, a unui viitor fosilic, să forțez limitele limbii puțin, face apel la puterea imaginației. Chatonsky spune că expoziția luminează un culoar de interogații existențialiste, însă este greu de digerat această opțiune în contextul situării în post-umanitate în sens de era post-distrugerea ei.

Pe de altă parte, Parikka construiește viitorul arheologic bazat pe media fossils, proces în care imaginația și nu excavarea va juca un rol relevant. Memoria/ arhivarea resturilor non-umane toxice reprezintă un stâlp solid pentru structura imaginării acelui future fossils. Nimic despre ecologii, cu toate că prima treaptă a distrugerii la Chatonsky vizează trei crize, printre care și cea ecologică. Semnificarea acesteia poate fi extrapolată la nivelul ecologiilor media a la Fuller, dar și așa există distincții de nuanță în utilizarea termenului în cazul celor doi.

Punctele comune, deși aștept un eventual text al lui Parikka pe această temă, stau în prospectarea unui viitor fosilic care trimite către media fossils. Deocamdată, acest viitor este unul arheologic și mediatic, pentru Parikka, și destructiv și tele-mediatic, pentru Chatonsky, în interiorul căruia omenirea și-a pierdut treptat din valori. În primul caz, cititorul excavează printre resturile de date memorate despre ceva pierdut, în cazul din urmă privitorul contemplează la propriul sfârșit, căci către aceasta se îndreaptă acele perspective ale unei arheologii a viitorului.

 

 

Despre Selfie, pachetul de optiuni al lui Seinfeld si hipnotizari

O cronica a unui discurs despre Selfie, descoperirea fetei.

De ce Selfie? Nu aceasta este intrebarea relevanta pentru cartea mea. Nu de ce am ales s-o scriu, ci Cand? si Cum?, acestea sunt intrebarile relevante.

Cand? Acum, in fluxul informational, in comunicare sau in translatia de la comunici la te comunici. Esti in flux, trebuie sa fii, in caz contrar, ratezi, iti ratezi (re)constructia. Dar stim amandoi ca nu vrei sa faci asta.

Continue reading “Despre Selfie, pachetul de optiuni al lui Seinfeld si hipnotizari”

Despre patogenul poluare si trairea vremurilor

Un singur cuvânt îți poate defaza trăirea vremii. Adică, suntem aici pentru a ne trăi clipa, non-goethean spus, a ne trăi vremea…vremurile curente. Ei bine, cuvântul poluare m-a pus în dificultate căci, în momentul pronunțării sale, am fost întâmpinat cu întrebarea: dar tu vrei să trăiești veșnic? Trăirea vremurilor mele este, desigur, o chestiune văluroasă, plină de mister…subiectivă, cuvinte bune la fel ca oricare altele. Lyotard ne propune să fim postmoderni mai întâi, pentru a spera să fim moderni, adică să ieșim din schema timpului nostru, să ne situăm, cumva, deasupra lui. Dacă transgresăm timpul nostru, sunt șanse mari să ratăm trăirea vremurilor noastre, să trăim alte vremuri. Nu văd nimic rău în asta, în acest act de ratate….sunt șanse destul de mari ca ea să ne conducă spre o claritate a…trăirilor.

Dacă ar fi să mă gândesc la situarea în fluxul informațional, atunci aș spune că acest lucru presupune însăși transgresarea. Fluxul reprezintă, cu alte cuvinte, transgresivitatea însăși în materie de trăire a timpurilor noastre. Suntem poziționați în ceva ce oricum ne scapă mereu, căci asta ar fi sensul situării în flux, nu? Sunt autori (precum Lev Manovich) care propun să vorbim despre acest livestreaming al situărilor noastre tocmai pentru a evita căderea în invizibilitatea definitivă și irevocabilă. Este, oarecum, un cerc vicios: a te situa în ceva ce-ți scapă, datorită fluxului transgresiv, scoțând la iveală clipa cu intenția de a evita invizibilitatea cauzată de flux.

În fine, poluarea este un element patogen și viral: viralitatea sa patogenă se manifestă prin malignitatea sa curentă, iar aspectul său viral contagios prin interesul la nivel global (element viral, prea-cunoscut). Nu se poate vorbi despre un element saturat, nu încă,…tocmai pentru că efectele sale se resimt acut în prezent. Poluarea este mai mult decât un opiu pentru mase (vezi Zizek despre ecologie), ea este un element cauzator, care afectează direct. Viralitatea sa este pusă în scenă tocmai de efectele sale, pe când discursul ecologic se contruiește pe semnificația poluării, un discurs al discursului despre efecte. Mai multe despre aceste aspecte, într-un post viitor special despre patogenitatea și/ sau viralitatea poluării.

Până atunci, să nu ne propunem să trăim veșnic, altfel, vom face din poluare un subiect de dezbatere mai aprig decât este.

Ectogeneza si cyborgism, natura unei deveniri. Etica cyborgului nascut

Ectogeneză, adică ecto (din greacă) – afară și genesis – geneză. La o simplă căutare în limba română pe minunatul motor Google, rezultatele îmi indică o serie întreagă de trimiteri către explicații ale termenului, explicații dicționărești. Abia de pe a doua pagină încep să apară articolele, unul dintre ele fiind o sursă relevantă trimisă mie chiar de Zoltan Istvan, cel care a stârnit recent rumoare prin articolele sale referitoare la ectogeneză și la dreptul la reproducere.

Da, se apropie materializarea unei astfel de proceduri, dar controversa este deja aici, ne-o spun chiar autorul citat mai sus. Istvan aduce în discuție un autor care a tratat cu doi ani în urmă, 2012, subiectul ectogenezei, dar pornind de pe piloni distincți și ajungând să se ipostazieze distinct față de el. Este vorba despre Soraya Chemaly, autoare care pornește printr-o trimitere istorică la analizarea ectogenezei, făcând mai apoi o scurtă trimitere la datele recente din cercetare. Punctele comune ale celor doi sunt date de J.B.S. Haldane, om de știință care a inventat termenul ectogeneză în 1924. Acesta a prezis că în 2074 doar 30% din nașterri vor mai fi făcute pe cale naturală, adică vor fi umane. Soraya Chemaly își structurează apoi discursul făcând o trimitere la cercetările recente, pentru a interoga, ulterior, statutul și semnificația nașterilor artificiale pentru femeie.

Continue reading “Ectogeneza si cyborgism, natura unei deveniri. Etica cyborgului nascut”